Pierdut fericire

Mi-e dor sa fiu fericita. E o concluzie atat de trista la care am ajuns, insa trebuie sa o spun, sa o constientizez. Ma simt trista, ma simt singura si depinzand de cineva. Si acel cineva nu exista. Mi-am legat fericirea de mare, de vara, si au plecat. Mi-am legat-o de priviri inofensive si de zambete neintentionate. Am legat-o de tot ce mi-a atins inima, insa incetul cu incetul, au plecat din sufletul meu cu tot cu fericirea. Si acum mi-e dor de toate. Haideti inapoi, va rog, din suflet.

Mi-e dor de vara, imi place marea, si imi las acolo in fiecare vara o bucatica de fericire, si mi-o da inapoi de fiecare data. Dar nu o iau, o las acolo si stiu ca o gasesc si anul viitor. Ar trebui sa merg la mare si sa o rog sa ma inveseleasca.

Mi-e dor de ea, cea care adormea pe covor si cu care radeam pana la lacrimi, cea care imi era cea mai sincera prietena si care ma facea sa ma simt frumoasa. Imi e dor de ea. Imi mai e dor si de el, si de el, poate de el, dar ei sunt nesemnificativi. Ei n-au insemnat atat de mult. Si chiar daca au insemnat, ei nu au plecat cu fericirea mea. Poate m-au facut sa o ratacesc din cand in cand, dar nu au luat-o pentru ei.

Acum stau si ma gandesc, daca am si eu bucati de fericire ale altora? Daca am rupt-o cand am plecat de langa ei? Daca si ei isi vor fericirea inapoi? Ar trebui sa pun un anunt: „Am gasit fericire ce nu imi apartine, o puteti ridica de la sediu.”

Ce prostie, sa-ti dai fericirea. Sa o legi de lucruri, de amintiri, de persoane. N-o sa mai fac asta. E a mea, ce Dumnezeu?! De astazi inainte nimeni nu imi mai atinge fericirea. Inafara de mare, bineinteles, ea va avea mereu o bucatica din mine. In mare am incredere, poate mai multa decat in mine. Si pentru ceilalti, daca nu mai aveti nevoie de fericirea mea, sa stiti ca o vreau inapoi. Multumesc anticipat. O seara frumoasa.

Vara

Poate ca intr-o dimineata din vara asta o sa fim noi undeva, sa nu stie nimeni de noi, o sa fim acolo si o sa existam paralel cu lumea in care traim acum. O sa fim noi doi si o sa uitam de altceva, poate atunci…

Sau poate nici atunci nu o sa trecem peste orgoliu, peste vanitate, peste polemici doar de dragul contradictiei, peste zgomote de fundal si replici sangeroase, peste ideea ca facandu-l pe celalalt sa sufere nu mai sufar eu, peste toate…

Si totusi, acea zi de vara sta in amintirea mea ca un lucru ce nu s-a intamplat, ci doar i-am simtit de nenumarate ori pofta, gustul, aproape si mirosul; linistea, i-am auzit linistea ce aici e rara, dar acolo e permanenta.

Vreau sa ies cu tine de aici si sa mergem acolo… Dar mai presus de toate, vreau sa vina vara.

Droguri

Si iubirea se termina nu? Pana la urma toate lucrurile, toate chestiile, fie ele placute sau neplacute se mai si termina. Printre care si iubirea, zic eu. Cand simti ca nu mai vrei, nu mai poti, nu mai stii ce sa mai faci, o mai dai si in bara, intentionat sau nu, poate subconstientul tau ia masuri drastice ca sa nu te incurci pe tine si pe altii. Si ce faci cand se termina iubirea, cand sorbi ultima picatura din paharul din care ai baut dragoste atata timp, cum reactionezi cand drogul pe care il primeai zi de zi, ora de ora, se termina? Cauti alte surse ca sa-ti iei doza sau apelezi lasi totul, faci o pauza de iubire ca sa iti revii, sa observi reactiile si sa te mai calmezi un pic? Ce faci?

Faci greseli, tot mai multe, tot mai dese, tot mai mari. Pentru ca altceva nu poti. Vrei altceva, vrei sa simti ceva, dar nu prea merge. Tie iti trebuie drogul tau, si tanjesti atata dupa el, ca nici nu te mai intereseaza de la cine il iei, cum prinzi un strop, l-ai dat pe gat si esti impacata o bucata de vreme, dar bucata se termina, si mai vrei, tot mai mult, tot mai des, te gandesti la fostul drog, si vrei iar, vrei altul, le vrei pe toate, si defapt nu vrei nimic. Vrei doar sa nu suferi, sa nu simti singuratatea, sa fii langa cineva, fizic sau spiritual, sa simti ca cineva vrea sa faceti schimb de umeri pe care sa plangeti amandoi.

Si o iei de la capat, termini la fel, si iar pierzi, iar suferi. E un cerc vicios si nu poti evita asta decat daca nu intri deloc in el sau daca apare o mana care sa te traga din cerc, chiar daca iti da totul peste cap, un acel cineva de la care sa nu mai vrei „drogul”, ci sa ii vrei persoana, sa fiti unul si acelasi, sa respirati acelasi aer si sa impartiti acelasi pat, sa mancati din aceeasi farfurie si sa va uitati la acelasi televizor.

Si deci, reluand intrebarea, ce faci cand se termina iubirea?

 

Un weekend pe balcon..

A trecut atat de repede, dar a lasat in urma atatea amintiri. Un singur weekend, 46 de ore, 2760 de minute, 165.600 de secunde, respirand acelasi aer, simtind aceeasi bataie, ritmata, ametitoare si extrem de zbuciumata a inimilor noastre. Poate ca simpla idee ca esti iubit te face sa iubesti, si cu cat esti iubit mai mult, cu atat vrei sa oferi mai mult, sau poate e exact invers, cum simti ca pierzi din atentia cuiva, incepi sa ii iubesti mai mult. Nu stiu, nu vreau sa stiu; se spune ca iubirea nu poate fi explicata, sentimentul in sine este indescriptibil, si nu se incadreaza in cele patru dimensiuni. Este dincolo de ce poate fi inteles, iubirea nu poate fi decat simtita. Stiu doar ca ochii mei patesc brusc ceva, poate e o boala, poate e doar iubirea, ce ma face sa nu vad altceva in afara de el. Si sa-l simt de o mie de ori mai intens, sa-l vad de o mie de ori mai iubitor, sa il aduc de o mie de ori mai aproape de inima mea, sa sparg orice limita, orice zid de protectie ce a existat vreodata in jurul meu.

Simt ca e intru totul al meu, si eu sunt intru totul a sa.

Si sunt sigura ca e iubire, ca de n-ar fi fost, as fi putut descrie fiecare sentiment, fiecare atingere… Acum le simt altfel, le simt mult mai adanc, dincolo de piele, de oase, de fizic. Le simt in interior, undeva departe de lumea fizica, undeva unde doar noi doi avem loc…

De cum am vazut privelistea de pe balconul lui, Clujul noaptea, lumini peste tot, rau de inaltime amestecat cu alcool, tigari si dragoste, am stiut ca o sa ma indragostesc. 

Il iubesc de doua ori, pentru ce e, si pentru ce sunt eu cand sunt cu el.

Si a trecut un an…

Nimic nu se termina, totul renaste, ia o alta forma, chit ca situatia se schimba complet, nimic nu are un final. Si pana la urma, toate merg inainte. Ma gandesc la anul trecut, pe vremea asta, cat de diferite erau lucrurile, si apoi acum doi ani, eram atat de copila, atat de inocenta, si imi era frica sa pasesc in afara oricarei linii pentru ca constientizam consecintele situatiei cu alti ochi, vedeam lumea atat de mare, si eu atat de mica, vedeam cum totul din jurul meu se schimba pe zi ce trece, si eu aveam falsa impresie ca nu ma voi schimba niciodata, ca voi ramane la fel de pura, de simpla si inocenta. 

Nu stiu de ce, dar am mereu tendinta ca toamna sa imi dau seama de schimbarile petrecute in decursul anului ce tocmai trecuse.. Poate pentru ca e ziua mea, poate pentru ca toamna e vremea schimbarilor, poate pentru ca toamna incerc sa stau pe loc, sa opresc timpul din trecere, incerc sa traiesc o clipa intr-o luna, pentru ca totul e frumos afara, cu toate ca e extrem de frig..

Si daca ma intreb ce faceam anul trecut pe vremea asta, raspunsul meu e simplu, asteptam iubirea. Asteptam ca un anume el sa apara, si sa ma faca cea mai fericita persoana din lume. A aparut destul de curand, poate la cateva zile dupa… Si pot sa spun ca toamna asta el ma face fericita, el, pe care il asteptam atat de mult, si pe care l-am gasit exact cand terminasem sa astept. Si parca nu vreau sa cred ca a trecut un an de cand e in viata mea, dar, vreau nu vreau asta e adevarul.

Si acum, la fel ca anul trecut, sunt departe de el, si imi e atat de dor de un pic de caldura, acea caldura unica pe care el stie sa mi-o dea, caldura care trece prin piele, prin oase, prin tot si imi intra direct in inima, ca o atingere atat de blanda si de frumoasa, incat imi vine sa plang ori de cate ori o primesc. El e cel care ma face sa zambesc cand lucrurile merg prost, chiar daca nu stie ce sa spuna, cand sa spuna, ma face sa zambesc pentru ca e atat de indragostit de mine, si as fi fost in stare sa ii ofer inima mea, daca nu mi-ar fi luat-o el de prima data cand ne-am vazut, anul trecut pe vremea asta. 

Si cu toate ca s-au schimbat atat de multe de atunci, inca ma face sa ma simt ca si cum as fi cea mai minunata fiinta din lume, sunt a lui, si el ma protejeaza, chiar de la cei 270 de kilometri ce ne despart. El e bland, e prostut intr-un fel atat de dragut, el e cel pe care il iubesc, mai mult decat in prima zi cand ne-am vazut, si mai putin decat maine. 

Vreau ca toamna asta sa scot tot ce e rau din mine, sa accept faptul ca am gresit, si ca voi mai gresi, insa vreau sa fiu buna, sa fiu colorata, sau macar sa il fac pe el sa ma vada asa. Cu el e totul diferit, cu el sunt frumoasa, sunt inalta, sunt o femeie pe care o doreste orice barbat. Cu el sunt calda, sunt iubitoare si prostanaca, visez mereu, am capul in nori, pentru ca stiu ca acolo il gasesc si pe el..

Si ma bucur ca a trecut acest an, chiar daca a trecut repede, chiar daca vor mai trece multi la fel de repede, sper ca ma voi regasi intr-o dimineata intr-un pat cald cu asternuturi care miros a pielea lui, si ca il voi regasi si pe el langa mine, exact langa mine, mulandu-si trupul dupa al meu, pupandu-ma pe gat, si soptindu-mi la ureche „Buna dimineata, iubito.”

e toamna, iar eu sunt visatoare si increzatoare ca va mai veni o toamna, la fel de frumoasa, la fel de plina de iubire.

Give me a reason to love you!

Am facut greseli, poate unele mai semnificative decat altele, dar nu regret nimic. Nu regret faptul ca am ranit pe cineva, nu regret nici un gand pe care l-am avut intr-o anumita perioada. Pentru ca la randul meu, si eu am fost ranita de mii de ori. Si poate ca meritam, insa stiu foarte bine ca roata se intoarce, nu am motive sa sufar acum. 

„Si stii de ce a facut toate astea? Pentru ca te iubeste, ba proasto!”

Nu e ciudat cum cateva cuvinte pot sta in mintea cuiva un timp atat de lung? Si pot fi analizate pana la cel mai mic detaliu, pot fi intelese in o mie de moduri…

Insa da, sunt sigura ca ma iubeste, ma iubeste asa cum stie el, poate ca nu la fel de mult cum a iubit alte femei din viata lui, insa ma iubeste suficient incat sa simt acea caldura pe care o emana inima lui in orice moment in care sunt in preajma lui. Si suficient incat sa vad felul in care ma priveste, felul in care ma ia in brate si ma tachineaza, felul in care bataile inimii lui imi confirma acest lucrul de care sunt sigura. 

Si el poate fi sigur ca si eu il iubesc…

Asa cum stiu eu, poate nu suficient, poate prea mult, poate nu asa cum vrea el, dar il iubesc. Si poate ca intr-o buna zi o sa scap de frica acelui secret pe care il pastrez fata de el… Si o sa-mi recunosc, macar mie. ca el a fost, si el va fi pentru totdeauna… 

primul.

Placeri de-o vara

Annie, you’re mine.

La o distanta atat de mica, stiu ca risc enorm sa fac a doua oara greseala. Dar el spune ca nu-i asa, el imi promite stelele, nu ne vom stinge…

Asa e, se spune ca oricine merita o a doua sansa, dar oare chiar asa merg lucrurile? E chiar atat de usor sa-i intind inima proaspat reparata pe o tava, stiind ca el e cel care m-a distrus? Si ce doare cel mai tare e ca sunt constienta, nu visez la o iubire perfecta, si am realizat de la inceput ca poti sa citesti de o mie de ori o poveste, ea se va sfarsi la fel.

Dar de data asta ma simt implinita si cred in el. „De ce?”, „Cum?”, „Pentru cat timp?” nu vreau sa stiu, insa stiu doar ca de el am nevoie acum. Am nevoie de placere, am nevoie sa fiu eu cu cineva, am nevoie de „jeux d’enfants”, am nevoie de iubire pentru scurt timp. Realismul din mine ma impiedica sa visez, dar voi continua sa-mi astup urechile si sa nu imi ascult acea parte; vreau sa ma bucur, vreau sa fiu fericita. 

Trebuie sa plec, te iubesc, pa…

Because he calls me wicked, he lets me fall asleep in his arms, he’s the one matching this moment, and I won’t let is slip away.

Wicked me

Ar fi trebuit sa ma simt murdara, sa ma simt plina de ura pe care mi-o port, plina de regretele pe care le-am strans de-a lungul timpului. Ar fi trebuit sa simt durerea pe care o simte el acum, durerea cauzata de o indiferenta ce i-o port inca de cand mi-am inceput greselile, o instrainare brusca si nemotivata, voluntara, profunda. Caci el e firav, si simte, dar nu exprima. Imi pune intrebari ale caror raspunsuri le stiu, dar nu am destul suflet, destula dragoste pentru el sa i le arat.  Eu ar fi trebuit sa simt asta, pentru ca e vina mea, mereu a fost, mereu va fi.

insa nu simt

Nu simt nimic, nu sunt nimic din ce ar trebui sa simt. Nu stiu decat ca il iubesc pe el, pe celalalt el. Sau cel putin asa as vrea sa cred, pentru ca e placut sa iubesti. Si chiar daca nu vreau inca sa o spun, o simt in fiecare celula pe care el a incalzit-o, in fiecare atingere firava si subtila, in fiecare sarut, in fiecare durere, in fiecare placere, in fiecare amintire ascunsa intr-un colt al corpului. Pentru ca el a fost cel care a stiut sa ma faca sa simt ce altii nu au avut curajul. El a fost, si va ramane mereu el. 

Cu el am ajuns sa cred in pasiuni, in obsesii si in simplitatea complexului, intr-o iubire ce nu trebuie rostita, intr-un joc al tacerii, si in frumusetea gandurilor masochiste. Cu el am invatat ca exista placere in durere si totodata, durere in placere. Cu el am devenit ceea ce sunt acum, un suflet ce nu poate fi simtit de oricine, nu se arata. Pentru ca mi-a iubit fizicul, mi-a admirat moralul si m-a facut sa simt.

si nu o sa simt vinovatie